Mirosul din casa bunicii în Ajunul Crăciunului

„Trezește-te, e târziu”, răsuna vocea bunicii în dimineața din Ajunul Crăciunului. Fără să deschid ochii simt mireasma specifică sărbătorilor de iarnă că-mi inundă toate simțurile. Este un amestec ciudat, dar atât de cunoscut. Un miros ce mă înnebunește. Mirosul din casa bunicii, din dimineața dinainte de Crăciun.

Nu sunt pe atât de leneș pe cât anii m-au făcut să fiu. Sar din pat când îmi dau seama ce se petrece în bucătăria bunicii. Mă ridic din pat și încalț papucii călduroși pe care i-am primit de la Moș Niculae. Mă reped înspre fereastra aburită. Îmi lipesc nasul de geam să văd dacă a nins peste noapte și dacă s-a mai pus zăpadă peste copacii albi din fața blocului. A mai nins puțin, dar acum s-a oprit. Vremea este perfectă pentru a ieși cu sania. Zăpada e perfectă cât să nu-i dea bătăi de cap lu’ bunicu’ atunci când o trage de sfoara verde improvizată chiar de el.

Cu pașii mei mici străbat distanța ce desparte camea în care dorm de bucătăria spațioasă în care bunica face treabă. S-a trezit de la ora 3 de dimineață, dar nu e o problemă pentru ea, chiar și atunci când zice că nu mai poate, de fapt știe că trebuie să poată, o face pentru mine, pentru noi. Ajung la ușă și-mi lipesc nasul de crăpătura ce s-a creat între ușă și încăperea din care vine mirosul ce m-a făcut să zâmbesc. Stau acolo pentru o clipă, mă bucur că nu mă vede nimeni cum mă bucur ca un copil mic la mirosul care-mi inundă nările. Sunt fermecat. Deschid ușa și mirosul cozonacului aburind, abia scos din cuptor, mă izbește în față asemenea vântului puternic din serile geroase când ieșeam la prima bătaie cu bulgări. Cu mișcări somnoroase pășesc spre bunica, se oprește pentru o clipă din aranjatul cozonacului în tavă, mă privește și îmi zâmbește cum numai ea poate. Cu părul ei creț, cu ochii mari și pielea ușor îmbătrânită de trecerea anilor și în halatul ei de casă. E neobosită și stă chiar în fața mea, îmi întinde mână și mă trage mai aproape. Îmi rupe o bucată generoasă de cozonac și mă atenționează că frige.

-Ai grijă, te rog. Nu cred că ai vrea să te frigi.

-E așa cum numai tu îl faci, mamaie. Mâine e ziua de Crăciun și în seara asta vine Moșu’?

-Da, ești nerăbdător să vezi ce-ți aduce Moșu’? zise ea și îmi aruncă o privire plină de subînțeles și entuziasm.

-Da, sper să-mi aducă ce i-am scris, am fost tare cuminte și știu și o poezie. Sper să-l prind anul ăsta, anul trecut n-am reușit. Vreau să-l văd. Mă ajuți să-l prindem?

-Sigur..

Stau așezat pe canapeaua din bucătărie și sunt numai eu cu ea. O privesc, e perfectă așa cum e. Fur o stafidă și o bucată de rahat colorat. Am furat mai multe bucăți pentru că erau trei culori, voiam câte una din fiecare. E perfect aici, e cald, miroase bine și sunt cu ea. Nimic nu poate să fie rău și mă simt protejat.

Mă simt acasă, în familie, în casa bunicii, în Ajunul Crăciunului.

Întind mâna și ea mi-o întinde pe ai, degetele ni se ating și pot să-i simt căldura interioară ce dogorește. Căldura și dragostea ce mi-o poartă. Ochii mi-s închiși, dar nu pot să-i deschidă pentru că e prea multă lumină. Aș fi vrut doar să fie lumina din dimineața dinaintea Crăciunului și ea să fie acolo.

-Mi-e dor de tine, hai să facem cozonacul pe care numai tu știi să-l faci.