De ce mi-e dor de liceu și de clasa a 9-a

Timpul uneori trece prea repede și, chiar când scriu rândurile acestea, îmi dau seama că unele lucruri trebuie făcute și trăite la vremea lor. Asta pentru că peste un timp îți vei da seama că nu mai poți să te întorci acolo decât cu gândul. Și să-ți amintești de momentele mișto pe care le-ai trăit în liceu, în clasa a 9-a sau în ceilalți ani petrecuți în liceu. Dacă vrei să vezi cum era Cosmin Cengher în clasa a 9-a poți citi articolul ăsta. 😀

Și pentru că unele lucruri din liceu  nu mai pot fi trăite din nou ca atunci, o să vă zic mai jos câteva lucruri la care mă gândesc cu jind și de care mi-e dor:

  • Mi-e dor de prima zi de liceu, era un cumul ciudat de emoții. Care te făceau să vrei să vezi ce se întâmplă în continuare și să experimentezi tot ce se poate. Mă uitam la fețele tuturor celor prezenți acolo, în curte, în prima zi, la careu. Pe fețele lor se putea citi entuziasmul și frica de necunoscut, însă, urma să vedem ce se întâmplă mai departe.
  • Mi-e dor de clasa a 9-a când grijile nu păreau a fi pe ordinea mea de zi. Totul părea o joacă, un imens tărâm presărat pe alocuri cu oameni pe care-i considerai mișto și cu care poate împărtășeai aceleași idei.
  • Mi-e dor de orele în care chiuleam ca să am mai mult timp pentru a juca basket pe terenul din curtea școlii. Sau în sala de sport. Sau de orele de la care mă învoiam pentru a-mi urma pasiunea pentru teatru. Aș vrea acum să am timp pentru toate pasiunile mele, măcar ca atunci.
  • Mi-e dor de chicotelile și glumele de la ore, pentru că era prea devreme să luăm totul în serios. Bacalaureatul era departe și nu era cazul să fim atât de serioși. Era un timp perfect pentru distracție.
  • Mi-e dor de golul din stomac atunci când ai mei trebuiau să vină acasă de la ședințele cu părinții. Fiecare cred că a experimentat asta pe pielea lui. Și nu cred că a fost vreodată un elev care să fi spus părinților toate lucrurile pe care urmau să le afle la ședință. De note, de absențe sau de boacănele pe care le făceam.
  • Mi-e dor de faptul că atunci nu puneam lucrurile în balanță și nu le gândeam atât de analitic. Spuneam ce-mi trecea prin cap, chiar dacă era bine sau rău. Și da, am avut atât de câștigat, dar și de pierdut.

Sunt sigur că ar mai fi multe lucruri de spus, dar măcar pe astea de le-aș mai putea avea o dată. 😀

Am scris articolul ăsta ca răspuns la provocarea celor de la KFC și PizzaHut care au o inițiativă super mișto – pentru articolul de față ei donează 250 de lei către World Vision și banii vor merge către copiii din clasa a 9-a. De altfel, până mâine mai puteți dona și voi un leu în fiecare dintre magazinele lor oferind o șansă copiilor  ăstora care vor să învețe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *