Trag fermoarul mai sus printr-o mișcare aprigră a mâinii ce tremură pe bucata de metal rece. Merg pe străzile luminate vag de urma palidă a felinarelor ce pâlpâie din loc în loc. E frig, vântul mătură frunzele deja uscate de trecerea timpului. Calc atent, dar cu pas grăbit către „acasă”. Oricare ar fi acest loc pentru fiecare. Foșnetul frunzelor îmi poartă pașii pe străzile goale, pustii aproape, cu blocuri ici colo și câte-o lampă de citit uitată aprinsă.
De aici, din stradă, înțeleg cel mai bine lumea în care mă aflu. De aici înțeleg liniștea și, în același timp, haosul continuu în care trăiesc. Și nu aș schimba asta prea curând.
Ajung într-o stație de autobuz. Aștept. Seara îmi place mult mai mult să merg pe deasupra și să nu folosesc metroul, se vede mult mai bine totul. De pe trotuarul de vis-a-vis apare un bărbat cu un copil mic. E țigan, nu, nu e rrom, ci țigan, este o alegere personală de a spune lucrurilor pe nume. Mă fixează cu privirea în timp ce traversează. Se uita fix la mine și mă uitam fix la el până când a ajuns în fața mea. Instinctiv am băgat mâna-n buzunar, preventiv.
„Scuze, pot să te rog ceva?” dau din cap aprobator. „Ai cumva un minut să-mi împrumuți și mie telefonul să apelez pe cineva, am rămas fără baterie și..”
Ridic o sprânceană în semn de dispreț. Zic un nu hotărât, nu de alta, dar știu cum funcționează șmecheria, prost aș fi fost să zic da.
Sirenele de poliție sau salvare urlă undeva în depărtare și răsună printre pereții blocurilor. Din depărtare se aude lătratul speriat al unui câine și încep să disting voci pe măsură ce mă apropii. O doamnă trage din răsputeri câinele pe care l-a scos la plimbare. Ridic privirea și ies pentru o secundă din gândurile în care mă adâncisem.
„Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, tot tu ești tare în gură?”
Doamna cu câinele îi replică ceva unui om care pare a fi foarte furios. Nu disting exact ce zicese, dar se depărtase de individ cu pași mari și trăgând din răsputeri de lesă, încercând să țină câinele care între timp se oprise din lătrat.
„Tot comentezi, ești tare-n clanță, fă? Futu-ți dumnezeii mă-tii! Băga-mi-aș pula-n potaia ta ordinară.”
Nu apucă să-și termine ultima înjurătură că individul, aflat deja la o distanță considerabilă, începe să o ia la fugă spre doamna cu câinele înjurând continuu. Se oprește, nu ajunge la ea. Se întoarce lăsănd în urmă volumul tot mai slab al înjurăturilor ce dispar pe măsură ce individul se pierde-n noapte. Nu se mai aude nimic. E liniște acum.
Și mă gândesc: De ce oare limbajul acesta este considerat vulgar? Până la urmă nu este decât limbajul pe care-l folosim zi de zi, în multe ipostaze. De unde ipocrizia că ar fi ceva tabu? Chiar nu mi se pare a fi. Este ceea ce viața cotidiană ne oferă la fiecare pas și fiecare oră din zi, oriunde.
Îmi continui drumul spre casă. În intersecție, cobor din autobuzul care m-a adus până aproape de casă. Din penumbra nopții se aude o voce guturală cu nuanțe tabacice:
„Ia zii băiatu, vrei ceva? Ieftin!”
Avea un ruj pal ce părea să se întindă pe jumătate din față. Mi-am dat seama rapid că nu aș vrea niciodată ceva de la o persoană de genu’. Chiar nu înțeleg de ce merg bărbații la curve.
Mai am puțin, „acasă” este din ce în ce mai aproape. Cu fiecare drum prin București este din ce în ce mai greu să ajungi acasă. Liniștea mă cuprinde din nou, îmi aud doar pașii și bătăile inimi într-un ritm plăcut. Nu bag în seamă boschetarul care e mereu în față la Mega Image și cere un leu. Las în urmă cartoanele pe care doarme adânc florăreasa din colț. Trec de boschetarii care suflă în punga plină de aurolac.
Încă puțin! Încă puțin!
Acasă!