De ce am uitat să zâmbim?

Merg în fiecare zi cu metroul. Uitându-mă la oameni, mă străfulgeră o concluzie foarte tristă. Am uitat să zâmbim. Am uitat să ne bucurăm. Nu-mi doresc să cad în chestiuni motivaționale, dar de ce am uitat de acest privilegiu pe care-l avem?

Știu, mulți ar pune această problemă pe seama lucrurilor pe care le consideră nefaste: job, probleme acasă, neajunsul banilor și lista sunt sigur că poate continua la nesfârșit.

Stând pe scaun, mă uitam la oamenii din fața mea, erau triști. Cufundați în gânduri fără a băga de seama ce se află langă ei. Nu i-aș spune nepăsare, i-aș spune abstracție. Am încercat să-i zâmbesc unui bâtrân. Reacția a fost să mă întrebe dacă am vreo problemă cu el. I-am mulțumit. Atât. Reacția a fost una de diapreț total, mi-a intors spatele și s-a îndreptat câtre ușa, înjurându-mă în gând cel mai probabil.

Acum o săptămăna era un puști de 5-6 ani cu bunica lui la Piața Victoriei. Ajuns în stație a întrebat-o pe cea ce-i ținea strâns mâna dacă pot să rămână pe peron pentru a urmari metroul cum pleacă din stație. Am zâmbit – au zâmbit amandoi, au rămas să vadă cum pleacă metroul din stație. Puștiul era fericit, cu adevărat fericit.

Am uitat să zâmbim, am uitat să ne bucurăm!