Ce făceam cu mărțișoarele când eram mic și prostălău.. :))

Să fie cu neața buna și cu o vreme mai frumoasă decât cea de afară și mărțișoarele să vină unul după altul. M-am trezit setat pe a scrie articolul ăsta. :)) Pe a mă lua un pic la mișto pe mine, cel din trecut, ăla mic și prostălău. 😀

Ce făceam cu mărțișoarele când eram mic..

Mno, nu știu exact ce vârstă aveam, dar cred că eram undeva prin clasele 1-4. Fiind băiat, era aproape o crimă dacă nu duceai fetelor din clasă și doamnei învățătoarea un mărțișor. Că doar o venit primăvara. În anii copilăriei eram de-o timiditate rară. Eram genul de puști care stătea în banca lui și era foarte liniștit. (bine, cu mici excepții de bătăi minore și chemat părinții la școală, dar se înțelege, sunt băiat.)

Pe mine mă îngrozea teribil că venea ziua de 1 martie. Din mai multe puncte de vedere: 1. trebuia să colind cu mama să cumpărăm mărțișoare, pentru fete, pentru învățătoare, pentru x și y din școală, din familie etc; 2. trebuie să merg la școală cu un ghiozdan burdușit de mărțișoare; 3. și de fapt aici era problema dureroasă, trebuia să-mi înfrunt timiditatea și să ofer mărțișoarele acelea.

Până într-un an. În care mi-am zis că nu-i de mine și nu o să dau mărțișoare. Pur și simplu, nu și nu. Și așa a și fost. Mi-aduc aminte că i-am dat cadoul învățătoarei și în rest eram mic în banca mea, nu schițam nici un gest, nimic. Karma parcă începea să mă pedepsească fiindcă învățătoarea mai și întreba fetele ce au primit, trecea din bancă în bancă, întreba dacă băieții le-au oferit cadourile primăvăratice și tot așa.

Ziua de școală trecu. Acum aveam o singură problemă: ce făceam cu mărțișoarele care-mi îngreunau ghiozdanul? Nu știu de ce, dar parcă atunci când eram copii, gândirea era un pic mai diabolică. Mi-am zis că le ascund – fără să stau foarte mult pe gânduri. Dar nu știam unde și parcă nu voiam să le arunc.

Ajung acasă, îmi duc strategic ghiozdanul în cameră ca nu cumva să-l controleze cineva sau să pară ceva suspect în el. Găsesc un dulăpior care mi-am dat eu seama că nu e foarte folosit și “frecventat” de ai mei. Le îndes cât mai în spate și cât mai ascunse după multe lucruri care făceau dulapul neîncăpător. Pot răsufla liniștit, misiunea mea de ascundere a mărțișoarelor a fost îndeplinită. :))

Seara, după ce ai mei au venit de la serviciu, m-au întreabat dacă am dat mărțișoarele, dacă m-au pupat fetele, dacă au fost fericite și alte d-astea. Eu, să nu par suspect, numai un zâmbet.

După ceva luni, ani, nu mai știu exact, prada a fost descoperită. Ai mei au făcut mare tam-tam că nu le-am dat și că nu am păstrat tradiția de a oferi fetelor mărțișoare. Dar, fie vorba între noi, nu mă simțeam vinovat. Chiar dacă ei făceau încontinuu mișto de mine că sunt prostălău și că trebuie să le fac pe plac fetelor și să fiu drăguț. Mbiine.. Rebel de mic, ce să-i faci. 😀

Așa că, domnișoarelor din clasele 1-4, îmi cer scuze că nu ați primit mărțișoare. 😀 Dacă mai sunt persoane care au făcut ca mine sunt fericit – le aștept cu un comentariu mai jos. 

Să aveți o primăvară frumoasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *