Că tot începe școala acum și e ultima zi din vacanța de vară, mă gândeam cam ce sentimente și ce stări se nășteau atunci când conștientizam că următoarea zi trebuie să fiu în clasă la prima oră a dimineții. Eram foarte trist, mă gândeam de ce tot ce e mișto trebuie să se termine. Și bineînțeles că mai era și gândul că trebuie să stau nu știu câte ore la școală.
În clasele 1-4 era un pic mai acceptabil gândul începerii unui nou an școlar. Aveam să-mi revăd colegii pe care nu-i mai văzusem 3 luni, pe unii dintre ei. Asta îmi mai alina tristeațea, fiindcă aveam să mă întorc la joacă cu vechi amici și la noi tâmpenii pe care aveam să le facem împreună. Aveam să mă întorc la fotbalul din curtea școlii. Încă nu aveam mari probleme la ceea ce ținea de învățătură, doar eram conștient, și de aici și tristețea, că nu voi mai avea atât de mult timp de petrecut pe afară. Timpul trebuia să mi-l dozez conștiincios astfel încât să-mi fac și temele și să mă și joc. Da, încă îmi mai făceam temele.
De prin clasa a 5-a lucrurile se mai schimbau încet, încet. Parcă totul devenea un pic mai greu și nu mai aveam tragerea aia, oricât de mică, de a fi entuziastmat în prima zi de școală. În ultima zi din vacanța de vară cădeam într-o melancolie molipsitoare pentru toată lumea. Ai mei făceau mișto de mine că vine un nou an de școală, tot mai greu pe an ce trece, de învățat trebuia să învăț și talerul balanței atârna greu înspre tristețe în ultima zi din vacanța de vară. În general, deveneau un pic antisocial, pentru că stăteam și mă jucam cât mă țineau ochii. Jocuri pe calculator, evident. Nu aveam tabletă/ smartphone și alte bălăneli pe care unii le au de la 3 ani în zilele noastre.
Partea nașpa a ultimei zile din vacanța de vară era că trebuia să mă culc devreme. De când mă știu, nu-mi place să mă culc devreme. Pe sistemu’ de cursă lungă. Încercam doar să mă bag în pat mai devreme și să-i fraieresc pe ai mei că adorm repede și că-mi programez televizorul. Partea amuzantă este că, uneori, le ziceam că mă culc, îmi programam televizorul cât să vadă ei, bineînțeles că la vreo 15-30 de minute ca să adorm repede și să nu stau mult la televizor, dar sfărșeam să-l mai reprogramez cel puțin o dată. Dacă întâmplarea făcea să vină unul dintre ai mei în camera mea mă prefăceam că dormeam când de fapt eu o bălăneam la modul grav la toate tâmpeniile de la TV. Și se sfârșea și uitatul la televizor pentru că mi-l închideau. Și mă mai năpădeau gândurile cu privire la ce urmează în anul care vine.
În 9-12 era tristețea cea mai mare de pe pământ. După ce stăteai toată vara și erai cel mai pierdevară, trebuia să stai 6 ore minim închis într-o instituție pe care deja începusem s-o consider de rahat și care mă gândeam că nu m-a făcut să rămân cu mare lucru. Existau, evident, și părți bune. Că nu mai eram nevoit să-mi fac temele și că nimeni nu prea te mai controla la ele. Bine, și asta e cu dus și întors, dar dacă mi-am făcut 10 teme în 4 ani de liceu, e mare lucru. Plus că în ultimii 2 ani, deși era o tristețe să începă școala, mai mult stăteam în afara ei. Asta când prindeam sau când îmi cream singur ocazii (dar nu recunosc nimic). 🙂
Până una alta, acum e tare bine. Mai e timp până începe facultatea și nu se va compara în vecii vecilor facultatea cu experiența din instituțiile de învățământ primar, gimnazial și liceal.
Până data viitoare, trebuie să merg să-mi fac ghiozdanu’ și să-mi pregătesc uniforma. 🙂