De câteva zile tot mă gândesc la lucru’ ăsta. Bine, asta probabil și din prisma faptului că vreau să fiu mic și fără atâtea griji care se tot adună pe zi ce trece. Fiecare dintre noi a avut, în copilărie, măcar o dată gândul că vrea să fie mare.
Când eram mic, nu contenea gândul și dorința frenetică de a fi ca cei mari. Mi se părea că atunci când o să fiu mare toată lumea o să fie a mea și că pot face mult mai multe lucruri decât cele pe care le făceam la vârsta respectivă. Mi se părea că să cresc mare și să ajung la lucrurile nepermise vârstei pe care o aveam este un fel de misiune imposibilă și, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă abat de la drumul ăsta – alergarea necontenită și copilăroasă spre „A fi mare”. Nu-mi amintesc exact ce înțelegeam eu prin a fi mare, nici atunci nu știu dacă aveam o listă cu lucrurile pe care vreau să le fac când voi fi mare.
Acum că sunt mare, înțeleg că fiecare vârstă își are scopul și logica potrivită pentru perioada respectivă.
Acum că sunt mare, vreau să fiu mic, să stau o zi întreagă la joacă, școală, să dorm, să mănânc și să-mi trăiesc cum se cuvine perioada mișto din viață.
Acum că sunt mare, mi se pare un pic mai logic de ce vreau să fiu mic. Mai mult decât mi se pare logic că atunci când eram mic voiam să fiu mare (dar deh, eram și eu copil cordit și prostuț și chiar era mișto că eram, fie vorba între noi). Acum, cu toate responsabilitățile pe care le avem în viața cotidiană, la școală, muncă, casă, bla-bla, ar fi cam mișto să retrăim măcar pentru o zi experiența din copilărie unde era așa bine..
Aș vrea să fac un articol despre ce întâmplări haioase aveți din copilărie. Mă refer la copilăria anilor ’90-2000. Secțiunea de comentarii este mai mult decât deschisă și curioasă.