Băteam mingea din zori de zi până seara.

Stăteam ieri pe balcon, undeva prin Dristor simțind răcoarea nopții care acapara orașul.

Balconul dădea în spatele blocului către o alee retrasă, printre blocuri, copaci și iarbă. O ceată de copii, mai mici și mai mari făceau de zor gălăgie. Nu mă deranja asta. Se jucau fotbal în spatele blocului, cu o minge prăfuită, la fel ca pământul pe care se jucau. Aveau mici porți improvizate din pietrele găsite și pe care le-au avut la îndemână. Erau fericiți. Lucru mare pentru generațiile de acum. Toată scena asta m-a transpus în timp..

Vorbind cu un prieten acum câteva luni, am ajuns la concluzia că generațiile ’95 – ’96 – ’97 au fost ultimele generațiile care au simțit cu adevărat gustul copilăriei. Trist.

Mi-aduc aminte că băteam mingea de dimineață până seara, neîncetat și neobosit. Nu aveam internet deci cam asta era unul dintre lucrurile pe care le îndrăgeam cel mai mult. Eram dinamovist convins, plângeam când nu câștiga echipa mea. Aveam un echipament de fotbal „original” (așa era pe atunci, se făcea o diferență deosebită între echipamentul de fotbal original și ăla din piață). Sau cel puțin așa credeam, că dacă este original asta înseamnă totul. Purtam echipamentu’ ăsta cu mare grijă și cu o mândrie nemărginită. Copilărind la Obor eram în parc în fiecare zi și mă cunoșteam cu toți cei ce-i treceau pragul. Bucuria mare era atunci când aveam un loc pe iarbă unde să jucăm pentru că o bună parte de timp îmi plăcea să fiu portar și să mă arunc neînfricat după mingiile lansate către poartă de prietenii cu care mă jucam. Improvizam porți din orice, stâlpi de lumină, pietre, copaci, haine, ghiozdan, orice era bun pentru a delimita locul unde trebuia să marcăm. Se legau prietenii, ne vorbeam când se spărgea gașca la ce oră ne vedem a 2 a zi. Fiecare avea mingea lui cu care venea, oarecum și asta era așa o mândrie, nu știu de ce. 🙂 Era tare fain, tare de tot..

Eram mare fan al fotbalului (ERAM). Maică-mea nu  vrut niciodată să mă dea la un club să joc și eu mai organizat. Zicea că fotbalul e pentru copii care nu o să facă nimic în viață. Nu eram de acord cu ea și nici acum nu sunt de acord.

Aș da orice să mă întorc în anii ’90-2000. Era tare mișto să fiu copil și să fiu toată ziua afară să mă joc.

Mi-a făcut mare plăcere să văd că unii copii încă mai sunt în spatele blocului jucându-se fotbal, mare lucru pentru 2015, zic. Mă vedeam pe mine cum băteam mingea din zori de zi până seara..