1 an de când am fost respins la actorie. #Backstagestory

Anul trecut eram în niște focuri atât de mari încât Sauron ar fi fost un pic panicat de prezența mea în Mordor. Pentru că Bac, pregătiri de tot felul pentru admitere, multă oboseală psihică și nervi. Ajuns în pragul admiterii, veni și panica aferentă. Zic că ce-o fi o fi și mă duc tare încrezător pe mine. (panicat ca naiba, cu mult rahat la cur, nu din acela turcesc, dar cu multă speranță).

La cât de multă speranță aveam, până și în momentul când mi s-a dat înapoi legitimația (dacă ți se dădea legitimația înapoi, treaba era destul de simplă, îți luai la revedere prietenos, sau nu, și-ți vedeai liniștit de drumul tău plin de înjurături) nu credeam că am fost respins la actorie.

Acum, sincer să fiu, nu vreau să fac un post haterist sau ceva pentru că am fost respins la actorie, dar treaba pe acolo nu e cum ar trebui, zic.

Ești chemat cu vreo jumătate de oră – o oră înainte să le dai legitimația și buletinul, te bagă într-o cameră de zici că ești la poliție și aștepți să dai declarație, cameră unde fiecare trebuie să-și epateze bășinile de cunoscător și cu cine a mai făcut meditații. Unde pizdulicile își pun la punct ultimele detalii de machiaj că doar trebuie să-l dea pe spate pe „Zamfi bo$$”, că doar Zamfi nu s-o uita la cât sunt ele de bune la ce fac, ci la cât de bune îs. Momentul critic vine când trebuie să-ți aștepți rândul într-o cameră de 1 pe 1. Unde trebuie să respiri și să te aduni, tu cu tine, să dai cei mai bun din tine. Și aștepți.. Minutele par ore când ești acolo, jur. Nu am stat decât vreo 10 minute, dar au fost cele mai lungi 10 minute în care nici nu știam ce să fac de fapt. Să schimb o vorbă cu tipul din organizare (care era student și era de treabă), să tac, să mă panichez mai rău, să nu mă mai gândesc deloc la asta (nu prea poți).

Se deschide ușa și intri în Narnia. Parcă timpul se suspendă și auzi doar vocile oamenilor din fața ta și le vezi buzele mișcându-se lent. Și în momentul acela îți dai seama că trebuie să-ți revii. Și lumea începe să te ia la mișto și să-și bată penisul de tine. Și, oricât de hater și arogant ai fi, trebuie să suporți, să zici ca ei și să faci ca tine. Și să te distrezi, mult, pentru că pe cât de greu au trecut minutele înainte de a intra, pe atât de repede trec secundele când ești acolo. Nici nu știi ce te-a lovit că cineva te poftește afară. (pe sistemu’: marși de aci)

Până una alta sunt și părți bune la asta cu actoria și cu eșecul de a nu intra. Multe cărți citite, multe poezii, concluzia că Eminescu nu este cel mai mare poet național, mult timp mișto împreună cu oameni care încă mă mai întreabă dacă o să mai dau la actorie. Da, am fost respins la actorie, dar nu aș mai dat din nou. Neah..

Sunt curios de alte povestioare de la voi, de anu ăsta sau de anii trecuți.