Să se mai fi trezit părinții din frica pentru tatuaje?

Acum două weekend-uri am fost la Palatul Bragadiru, în calitate de voluntar, la International Tattoo Convention. Cum bine bănuiți, cei care nu știți despre ce este vorba, este locul unde anual artiști naționali și internaționali fac tatuaje la greu. Toată ziua, de dimineața până seara. Locul unde oamenii plin de tatuaje (sau nu, după caz), bărboșii și „oamenii normali” socializează și beau o bere într-o atmosferă super mișto.

Printre categoriile pe care le-am enumerat mai sus, există și părinții care au venit însoțiți de copii sau, după caz, copiii însoțiți de părinți. De înțeles, zic. Când zic copii, mă refer la vârste cuprinse între 1 an și 18. Că ce e peste, e ok. Fiind un eveniment 18+, m-a surprins să văd atât de mulți părinți care-și aduceau odraslele la o așa „idioțenie”.

Zic idioțenie pentru că pentru marea majoritate a părinților, să îți faci un tatuaj este egal cu statutul de pușcăriaș. Asta într-un caz fericit în care nu ai niște părinți cu o gândire într-o stare mult mai avansată de putrefacție. Mulți încă sunt în stadiul în care consideră subiectul acesta ceva TABU. Ceea ce mi se pare o idioțenie totală. Lumea nu a trecut de percepția de la nivelul mentalului colectiv că tatuajele sunt ceva rău, că o să fii văzut ca un delicvent dacă ai tatuaje. Percepția că un tatuaj înseamnă „te iubesc, florica”, o ancoră lângă și niște puncte de zar pe dosul palmei. Amu nu zic că mai sunt și tatuaj total fail, dar hai să ne rezumăm la nivel de artă. Concepția lor este că de ce să-ți faci ceva care te doare și nu te ajută la nimic.

Și mai penal mi se pare că nu se înțelege evoluția la care este supusă industria asta a tatuajelor. Nu-s vreun critic sau vreun mare cunoscător, dar din ce văd treabă este la un nivel foarte, foarte mișto. Mai are rost să zic că arta tatuajelor a fost răspândită de egipteni și că popoarele primitive îşi tatuau adolescenţii ca ritual de trecere? Teoria era că un băiat care nu putea suporta astfel de dureri nu era de niciun folos în luptă. Și o să ziceți „da, bă, primitivi, noi nu suntem primitivi.” Întocmai, dacă nu suntem primitivi, de ce nu putem vedea dincolo de lucrurile astea nașpa?

Faza e că îmi place să văd că mulți părinți s-au mai deșteptat din comportamentul și percepția comunistă de grotă și că nu mai văd în asta un lucru încriminatoriu. Treaba e că distinșii care se consideră părinți percep lucrurile astea ca pe ceva care nu ajută în viață. Dar întreb: „Când o vezi pe fii-ta/ fii-tu cu tricoul cu marijuana, cum reacționezi? La fel de vai, dar cum se poate să faci așa ceva?”

Dacă el/ ea consideră că tatuajul reprezintă ceva, nu o să fie niciodată obligat să își explice inițiativa de a-și face un tatuaj. Părere personală, cum altfel?

Voi ce părere aveți despre subiectul ăsta cu părinții care sunt total anti tatuaje?

Foto: Suzana Plesca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *