Cum am alergat 34 de etaje la Sky Run

În sâmbăta ce tocmai a trecut, fusăi trezit de alarma ceasului pe la 8 jumate. Cum e destul de greu să te trezești în weekend și mult mai tentant să dai snooze ca să mă dormi câteva minute, am zis să mă dezobișnuiesc de asta și să sar din pat. Nu de alta, dar am zis că e un mare musai dacă vreau să urc 34 de etaje la Sky Run. Sigur era și foarte tentantă ideea de a mai dormi câteva ore bune, dar pentru o cauză socială și puțină mișcare merită să te trezești și să depui ceva efort.

Râdeam cu Marius înainte de ziua evenimentului zicându-i că sper să fie un bar cu bere la draught undeva la etajul 10. :)) Ce credeți, nu a fost decât voluntarul care mă ambiționa să trag tare că nu mai am mult. Apropo de asta cu voluntarii, au făcut o treabă excelentă cu încurajările și „împinsul de la spate”, la figurat, evident. 😀 Toate bune, frumoase, energie faină, încălzirea de rigoare, binidităt. Îmi așteptam rândul să urc cele 34 de etaje la Sky Run.

Mă despărțeau de scări câteva numere, eu fiind 429. Îmi așteptam rândul și vedeam cum rând pe rând cei cu 3 în față plecau. Cu cât se apropia momentul meu (de glorie de chin) cu atât îmi repetam obsesiv că nu mă pot doborî pe mine 34 de etaje. Ce poate fi atât de greu în a le urca, de murit nu mor, asta-i soto. N-am murit. Încercam să nu mă gândesc la ce timp să scot, cât de repede să urc, cât să forțez și cât să nu. Nu de alta, dar am venit aici pentru că-i fain, nu să fiu competitiv maxim, mi-am zis eu..

Asta am și făcut. Eram umăr la umăr cum s-ar zice cu numărul 430. Un domn cu ceva ani în spate care se vedea că era la fel ca mine, nu era pe sistemul ăla competitiv. Perfect, zic. Am început cu energie, lucru mai mult sau mai puțin bun și, sincer vă spun, mi-a părut rău că l-am lăsat pe domnul acela în spatele meu. Părea că puteam să avem o conversație preț de 34 de etaje. Mă mai întreabă lumea cum a fost – greu, dar foarte miștoGenul de experiență pe care aș repeta-o și acum. Genul de experiență la care aș fi regredat cumva că n-am participat dacă n-o făceam. Fain, unde mai pui că peisajul deasupra Bucureștiului de la etajul 34 e foarte mișto. Bun, pe la etajul 20 deja simțeam că mușchii mei o cam luaseră razna și refuzau să răspundă cum mi-aș fi dorit. Lucru care m-a surprins fiindcă nu mă gândeam că asta o să fie problema urcatului. Încet, încet, începusem să număr câte etaje mai am, dar, când ești acolo, nu poți să dai înapoi și oricât de tare ți-ai dori să o iau cu liftul parcă nu prea te lasă orgoliu. :)) Marius zicea că inventase înjurături noi, n-a fost și cazul meu pentur că eram prea concentrat pe a ajunge sus (sanki). :))

Pe sistemul am ajuns până aici, cine m-a pus, vreau acasă, o bere și-o pizza cu mult ketchup picant. Și-un somn după că deh, greu cu burta plină. 😀 Dar vreau să vă spun un lucru – atunci când ajungi la etajul 34 și intri pe ușă, către linia de FINISH și ai o gașcă de copii care te încurajează se ridică părul pe tine și mai poți să alergi încă puțin. Vă jur că atunci când i-am văzut am primit o așa energie de-mi venea să și cobor 34 de etaje (nu, nu cu liftul). 

P.S: Tot respectul pentru Sorin care a alergat la ștafeta de 24 de ore. 24 de ore în care a urcat 680 de trepte de peste 30 de ore. Mi se pare incredibil. Cu riscul de a mă repeta, tot respectul, Sorin.

Și cum bloggerilor le stă în caracter să se tragă în poză, nu puteam să ratăm ocazia asta. M-am hlizit un picuț cu Marius, Bianca, Andra, Gabriela și domnu’ Florea. Și încă supraviețuiesc după 34 de etaje la Sky Run.

34 de etaje la Sky Run

Găsiți fotografii de la eveniment la Radu Cristi.

Comments

    1. Post
      Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *